Încă din primul moment al chemării la existență, în lumea în care cuvântul deschidea și închidea totul, am fost dezmierdat pe genunchii mamei de glasul duios al cântecului țesut din sute de cuvinte și de chemarea tatălui prin rostirea numelui de sfânt ce-l port cu mine mereu ca un sigiliu neprețuit. Ce minunăție să porți cuvântul în inimă și să-l chemi la viață prin rostirea cea dreaptă.
Primul cuvânt ce l-am rostit a fost ,,mama”, și cuvântul a adus bucurie celei ce m-a învățat vorbirea prin gângurirea și prin pocirea silabelor ce deveneau jerbe plăcute pentru toți cei din casă. Și cuvintele s-au înmulțit din ce în ce mai mult și am observat repede că au o mare importanță. Prin cuvânt am învățat să cer lucruri, să mă apropii de cei dragi, să încurajez pe cel descumpănit de jignirile frecvente ce murdăresc chipul și inima cătrănindu-l în goana timpului ce fuge de neoprit; prin cuvânt reușesc să intru în lumea celuilalt, am descoperit sute de alți ,,tu” devenind un nod de relații; prin cuvântul plămădit în nopțile lungi și friguroase am reușit să construiesc punți între „mine” și „tine”, între ,,eu” și „tu”; am izbutit de atâtea și atâtea ori, prin măreția sa cuvântul, să fur, salutând cu un simplu ,,bună ziua”, un zâmbet cerșetorului de la colțul străzii care cere de pomană cu capul plecat din cauza nevoilor şi umilinței de a cere.
Rostesc multe cuvinte într-o singură și banală zi: de unele sunt cu adevărat mândru, iar de altele mă mir că au existat în vocabularul meu, nici măcar nu știu cum de și-au făcut loc în mine… Cuvântul pleacă din inimă, e lansat asemenea unui avion de pe pista aeroportului inimii mele, și pleacă departe în alte inimi; atâtea scrisori, sms-uri, emailuri, mesaje mai scurte sau mai lungi, toate cu același scop: a transmite celuilalt gândul și dorul meu, bucuria și tristețea mea…
Cuvântul poate să zidească sau să dărâme, să ceară sau să dea, să atragă sau să respingă, să dăruiască sau să cerșească, să poarte în înaltul cerului sau în abisul pământului… și toate astea pot pleca din același loc: inima. Ceea ce ai lăsat să pătrundă în locul tainic al inimii va ieși, mai devreme sau mai târziu, la suprafață. Am impresia că, de fapt, cuvintele nu mor; odată ce au fost sădite în pământul fertil al inimii omului vor produce în mod inevitabil și roade în funcție de importanța lor, de accentul lor, de impactul produs. De ce sunt oare cuvinte pe care nu le putem uita niciodată chiar dacă zilele se adună în snopii anilor? Da, unele cuvinte devin bucăți de suflet care se prind de inima omului și de aceea nu pot fi acoperite de praful uitării. Se poate uita cuvântul mamei și al tatălui care te-au povățuit? Se pot uita oare cuvintele profesorului care te-a îndrumat în devenirea ta ca om? Poți da uitării cuvântul de iertare care ți-a fost acordat atunci când ai greșit? Poți lăsa deoparte cuvântul prietenului adevărat care ți-a întins mâna atunci când erai căzut la pământ? Nu, sunt convins că nu; mintea poate uita însă nu și inima! Rezonanța dulce a primului ,,te iubesc” cântă și acum pe portativul inimii la fel cum acel ,,nu te plac” sau ,,dispari din fața și viața mea” îmi bubuie urechile ce plâng acel ecou interminabil de adio.
Fiecare ființă umană adăpostește în scrinul propriei inimi un tezaur neprețuit ce adăpostește cuvintele ce făuresc în tăcere omul frumos, strălucitor și curat, care pe unde trece lasă un semn al trecerii sale sădind bucuros, în inima celor pe care-i întâlnește, boabele cuvintelor ce sunt udate cu dulcea recunoștință că pe acolo a trecut cândva Cuvântul.