Praful nu ne place nicicând! Este uimitor să observi cât de repede se prăfuiesc hainele şi obiectele indiferent de mărimea şi culoarea lor, mai ales atunci când lucrurile nu sunt mișcate un timp de la locul lor! Suntem atât de atenți cu ceea ce ne îmbrăcăm zilnic întrucât nimănui nu-i place o haină prăfuită! Elevul îşi scutură îndată mâinile de praful cretei după ce a rezolvat exercițiul la tablă. Muncitorul de pe șantier la încheierea zilei îşi spală praful şi molozul de pe palmele bătătorite. Gospodina aspiră cât se poate de des casa îndepărtând praful cel chinuitor ce se lipește negreșit de obiecte mute din camerele tăcute. Bibliotecile sunt mereu ținta preferată a prafului; atâtea cărți zac plângând așteptând deschiderea spre viețuire prin luminare şi înțelepciune! Mașini speciale trec în zilele călduroase de vară pe străzile urbei pentru a strânge praful de pe șosele.
Să facem un exercițiu foarte simplu: să ne uităm cu atenţie sporită în banala cameră cu care ne-am obișnuit; este presărată în josul şi-n susul, în lungul şi-n latul, cu particule foarte fine de praf care umbresc strălucirea de odinioară a locului curat!
Se prea poate să avem alergie la praf! În mod fizic strănutăm necontrolat la cel mai mic semn al prezenței prafului din jurul nostru! Nu ne dorim praful, dar îl facem praf pe celălalt de fiecare dată când ne nemulțumește, şi atunci reacționăm imediat distrugându-l şi călcându-i în picioare ce are mai scump şi mai nobil în inimă! Când ne supărăm, trântim oameni şi transformăm în praf şi pulbere propriile noastre prietenii fără să stăm prea mult pe gânduri alegându-se astfel doar praful de timpul investit în oameni!
Ne prăfuim conștient propria conștiință cu multe gânduri negre, cuvinte de ocară şi fapte de nepomenit care cu siguranță nu sunt în sintonie cu iubirea pentru Dumnezeu şi pentru oameni, aruncându-le tuturor praf în ochi înșelându-i cu pasiune şi înşelându-ne că suntem mulțumiți trăind doar cu iluzia prafului că suntem fericiți!
De ce uneori suntem atât de plini de viață şi sărim în ajutorul celui aflat în nevoie făcându-ne praf pentru el fără să cârtim şi fără să ne dăm în lături de la nimic obținând ca imposibilul lui să se transforme în posibil? Să fie pentru că nu avem praf în noi în acele momente? De ce alteori nu vrem să ridicăm măcar un deget pentru alteritate alegând sec praful de pe tobă? Când ai folosit ultima oară praful de spumă pentru a stinge un conflict nimicitor în/din familia ta sau când ai stins negreșit incendiul din tine?
Haideți să folosim şi noi praful de copt asemenea gospodinei făcând să crească speranța şi înțelegerea dintre oameni, să crească aluatul fin al credinței pentru ca omul contemporan să-şi lipească o dată pentru totdeauna sufletul de Dumnezeu!
Mai grav este că praful, din nefericire, se așeză atât pe/între oameni cât şi pe inimile lor! Acest praf special este, fără doar şi poate, mult mai dăunător sufletului decât pulberea provenită din fărâmițarea naturală a scoarței terestre. Da, praful nu te întreabă dacă-l accepți sau nu, nici măcar nu cunoaște limbajul oamenilor, dar negreșit se lasă purtat de vânt în cele mai bizare locuri; îl poți observa pretutindeni cu ochiul liber – nu ai nevoie nici de ochelari şi nici de lupă pentru a-l zări – şi apoi nu lipsește nici de pe oameni prăfuindu-i şi lăsându-le viețuitorilor ca moștenire o suprafață prăfuită de ura cea negricioasă ce se transmite în şi peste timp.
Praful ne împiedică mereu să observăm frumusețea oamenilor şi a lucrurilor; același praf blestemat ne îndepărtează pe unii de alţii pentru că se așază în ochii proprii şi face imposibilă admirarea luminii din celălalt. Nu mai avem ochi pentru altul! Avem atâta praf adunat în noi încât greu ne mai putem înțelege unul cu celălalt! Trecătorule, mai zărești praful din tine? Prăfuit cum ești reușești încă să te mai privești în profunzimile fără de cuvinte ale ființei tale? Mai vezi lacrima celuilalt din cauza prafului ce ți-a afectat cristalinul cordului şi al bunului simț?
Atunci când praful ne-a acoperit sufletul orbim în credința noastră; orbecăim sufletește sub praful nimicitor al propriilor trăiri neputând să respirăm aerul lui Dumnezeu întrucât plămânii ne sunt blocați de prăduirea existențială. Doar îngenunchind cu smerenie şi sinceritate în podeaua pământului ne vom putea găsi şi recunoaște prea prăfuiți de păcat, de egoism şi ură, de neliniști şi frici, de lene şi zgârcenie, de mânie şi indiferență; abia atunci vom reuși să îndepărtăm adevărata crustă masivă a firelor de praf pentru a lăsa lumina lui Cristos să pătrundă în noi! Abia atunci vom fi cu adevărat curați şi îi vom vedea pe ceilalţi curați cum sunt!