În curgerea liniștită a timpului, printre firimiturile zilelor, am încercat în joacă să număr picăturile de ploaie ce cad orbește peste pământul însetat dar în zadar, nu am reușit căci sunt o infinitate. Am căutat să număr picăturile de sânge ce gonesc nebunește în trupul meu flămând de viață, dar n-am izbutit, s-au coagulat prea repede! Din spatele perdelei am vrut să număr mulțimea de oameni care mărșăluiesc orbește de dimineață și până-n noapte târziu spre treburile lor dar m-am lăsat păgubaș, sunt prea mulți! M-am apucat să fac recensământul păsărilor ce dansează pe muzica cerului colorând aerul, dar zboară prea repede și atunci am renunțat! Am vrut să număr cuvintele pe care le aud într-o zi, dar sunt un ocean imens și m-am fâstâcit printre cifre. Mi-am dorit să număr imaginile pe care ochii mei nesătui le privesc dar sunt o grozăvie, am pierdut drumul rătăcindu-mă pe tărâmul frumosului. Mi-am continuat drumul visului încercând să numerotez ceata sunetelor ce-mi gâdilă frumos urechile, dar am eșuat: sunt enorm de multe! În cimitir am vrut să număr crucile ce amintesc de cei adormiți în Domnul dar am greșit ordinea cifrelor lăsându-mi ființa jilăvită de întâlnirea cu morții… în timp ce buzele își găseau odihna în cuvinte de rugăciune. Nu am reușit să număr crucile, sunt atât de multe! În liniștea profundă a nopții am precupețit numărarea stelelor de pe bolta senină, dar am ratat căci sunt prea multe și ochii mi s-au umplut de atâta lumină. Am vrut să număr momentele petrecute cu El în taina inimii, și … surpriză: am reușit, da, am reușit în sfârșit să termin de numărat fără să mă fi oprit nici măcar o clipă! Știți de ce? Sunt atât de puține, mult prea puține! În frământarea vremurilor omul modern trăiește zbătându-se pentru te miri ce, gonind furibund spre nicăieri, fără un țel exact, fără un rost precis, căutând să-și împlinească menirea și fericirea pe acest pământ uitând că fericirea o dă tocmai Domnul! Omul în zadar se zbuciumă dacă nu-L are de partea sa pe Dumnezeu, dacă nu se hrănește din El, dacă nu-L invocă în tainițele inimii cu glas de smirnă care să se ridice spre înălțimi ca fumul de tămâie, dacă nu trăiește chemându-L zilnic pe nume, dacă nu-L are în minte, dacă nu-și îmbracă viața cu Duhul Său cel Sfânt! Clipele petrecute cu El nu se pierd niciodată și de aceea devin o investiție prețioasă pe care molia nu o poate roade și pe care rugina nu o poate mânca! Momentele trăite împreună cu El ne umplu viața de sens și ne câștigă veșnicia!