De mici copii am deprins un obicei: de a ne apleca spre pământ, a alege cu grijă din praful pământului pietre pe care le ridicăm cu o viteză uimitoare pentru ca mai apoi să le aruncăm după păsările cerului, după ceilalți copii; din când în când luam la țintă vreun bec de la iluminatul public; câteodată ne întreceam, noi băieții, să vedem cine este mai în formă aruncând piatra cât mai departe, și mândri de victoria obținută jubilam bucuroși de isprava noastră; altădată aruncam cu pietre plate, special căutate şi alese, pe luciul apei liniștite pentru a vedea cât de multe salturi face… Adoram să chitim nucile, perele și merele din copacul vecinului pe care le adulmecam ca pe o pradă de război, în timp ce săracul vecin făcea spume la gură amenințându-ne că ne va pârî negreșit părinților.
Anii au trecut și noi tot continuăm să aruncăm cu pietre, chiar dacă nu mai sunt acelea mici din copilărie, totuși acum sunt mai șlefuite, de toate culorile și mărimile (ditamai bolovanii) care ajung deseori, atât de repede, la ținta fixată negreșit de ochiul nostru ager. Aruncăm pietrele noastre în cei care aduc rod, în oamenii care se străduiesc, muncesc și transpiră pentru bine. Pe cine ai acum în obiectivul lunetei tale? Cu ce piatră tare a cuvântului tău calomniezi, bârfești sau vorbești de rău? Acest campionat e plin de participanți care se rănesc reciproc iar cei nevinovați, puri și frumoși sunt deseori lezați de pietrele colțuroase și tăioase ce devin provocatoare de suferință. Niciodată nu se aruncă cu pietre în pomii care nu au rod!
Atunci când răul transformă fiii luminii în fiii întunericului frumusețea se pierde, iradierea și strălucirea chipului sunt măcinate într-o grimasă a urâtului ce sluțește, pătează și umbrește fața întinată de păcat care duce la lapidarea celui nevinovat. De ce o astfel de moarte? Întunericul e mai comod, umbra se așterne mai ușor peste lume lăsând impresia falsă a orânduirii lucrurilor în cotidianul zilei, noaptea învăluie totul furând lumii și ultima rămășiță a speranței strălucirii luminii!
Suntem lansatori de pietre în oamenii care ne creează propriul univers! Ne înfuriem atât de repede, scrâșnim din dinți atunci când nu ne convine ceva, vociferăm și începem să aruncăm cu pietre în cei roditori. Câteodată preferăm locul celui care se uită de la distanță: ne încântă privitul, și luăm parte la uciderea aproapelui, nu azvârlim cu piatra dar ne place spectacolul, avem primele locuri la execuția răutăcioasă a semenului nostru, nu-i așa? Suntem de acord cu lapidarea lui!
Care e premiul participării noastre la campionatul aruncării cu pietre? De ce o facem? Doar de dragul de a fi campioni?