,,Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o!”
E iarnă peste tot. Aseară pe strada mea s-a luat curentul electric; nu vedeam aproape nimic în bezna flămândă ce înghițea pământul. Cu greu reușeam să disting limitele trotuarului înzăpezit ce, din loc în loc, avea capcanele lui de gheață; noroc de farurile mașinilor ce îmi aduceau lumină ochilor luminând pentru puțin timp totul în jurul lor. Dar ele mergeau mai departe furându-mi lumina și lăsând în urmă doar întunericul.
Cu greu am reușit să deschid ușa adormită a apartamentului și, bâjbâind la întâmplare în sertarul dulapului cel învechit de ani, am găsit o lumânare, pe care am primit-o la biserică săptămâna trecută de la o doamnă necunoscută, pe 2 februarie când s-a celebrat Întâmpinarea Domnului. Mi-a spus doar atât: ,,Vei avea nevoie de ea”! Am rămas mirat de gestul ei pentru că nici măcar nu o cunoșteam. Abia acum în întuneric îmi dau seama câtă dreptate avea; îmi trebuia lumina, aveam nevoie de lumină. Parcă a intuit că voi rămâne toată noaptea fără curent!
Aprinzând lumânarea de la un pai de chibrit totul s-a luminat și oriunde mă duceam purtam lumina cu mine. Eram numai noi doi: eu și lumânarea ce-mi umplea ochii cu lumina sa caldă. M-a hipnotizat captându-mi toată atenția! Eram fascinat de ea, fascinat de o simplă și banală lumânare gălbuie.
La un moment dat, privind cu atenție flacăra, am înțeles că o lumânare pot fi chiar eu, chiar eu însumi pot să dau lumină atâtor oameni cărora le lipsește curentul electric al prezenței celorlalți, le lipsesc cei dragi; sunt oameni care nu mai au nici un scop în viață, tineri care nu mai visează, copii care nu se mai joacă, adulți care nu mai zâmbesc, bătrâni ce stau cu mâinile întinse și cu capul plecat pe la colțurile drumurilor cerșind poate un bănuț sau atenția trecătorilor. Am trecut de atâtea ori pe lângă ei, aproape că nu i-am observat în ciuda luminii de afară, dar eram orb, nu aveam ochi pentru ei … sau poate că eu însumi aveam nevoie de atenția lor…nici nu mai știu… Gânduri multe mă frământau în prezența luminii ce strălucea domnind în întuneric. Eram totuși neliniștit: lumânarea mea era devorată de flacără și devenea din ce în ce mai mică; a început să plângă cu lacrimi de ceară. Dar era fericită pentru că dădea lumină!
Lumânare pot fi eu, lumânare poți fi tu atunci când dai lumina ajutorului tău, prin zâmbetul și salutul tău, prin cuvântul tău cel bun. Atunci când faci binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsul tău, dăruiești lumina.
Fii lumina ce strălucește în întuneric!