Este toamnă târzie și deja cocheta doamnă și-a intrat în drepturi iar brumarul își lansează curajos vânturile sale tăioase care mătură tot ce le stă în cale. Noiembrie este cu prisosință luna în care ne amintim de cei plecați din această lume și care ne veghează de sus; este timp de aducere aminte, timp de scrijelire pentru veșnicie în propria ființă a celor care ne-au însoțit solemn pe covorul vieții peste care s-a așternut prea curând tăcerea. Locul celor adormiți rămâne fără îndoială cimitirul, este spațiul lor: limită a cuvântului, lacăt al vorbăriei, mutism al neputinței, flacără de speranță, buchet de recunoștință și clopot de neuitare.
Un bunic a ieșit cu nepotul său la plimbare în parcul din centrul orașului. Călcând pe așternutul ruginiu al toamnei micuțul l-a întrebat pe partenerul său de drum: ,,Bunicule, de ce cad frunzele?” Bătrânul cu înțelepciunea sa răspunse: ,,Dragă, pentru că le-a venit timpul!” Atâtor oameni le-a venit timpul, moment de despărțire și de rămas bun până în veșnicie. Da, vine timpul și el nu iartă niciodată și nu sare și nu omite pe nimeni. Ajungem cu toții, mai devreme sau mai târziu, în cătarea sa; fuge mereu fără ca măcar să percepi și să înțelegi trecerea lui…și vine vremea când trebuie să te desparți de tot și de toate. Dar cel mai greu este să-ți iei rămas bun pe acest pământ de la oamenii dragi ai inimii tale: părinți, copii, soț și soție …; ei sunt lumânările care au intrat tăcut în viața noastră și ne-au luminat până la ultima picătură de ceară orizontul existenței cu razele lor fără să ne afume, fără să ne ardă ci doar umplându-ne de frumos! Sunt oameni care ne-au părăsit prea devreme și plecarea lor a lăsat un gol în suflet și multe întrebări în minte la care nu am primit încă răspuns și poate că nu vom primi nicicând…
Noiembrie este timp de aducere aminte a celor cărora le-a venit timpul să trăiască veșnic viața fără de moarte; noiembrie este moment de trezire a memoriei pentru a reitera chipuri sclipitoare în scrierea istoriei inimii proprii; noiembrie înseamnă aprindere de lumânări și clinchet de ,,nu mă uita”! Câtor oameni nu le suntem datori cu o rugăciune de implorare a iertării divine? Pe cine trebuie să-l încredințez milostivirii cerești? Sunt oameni care așteaptă să nu fie uitați din pomelnicul tău udat de recunoștință pentru binele sculptat în taină și încredințat îndurării Viețuitorului fără de timp! Să-i vizităm în cimitir pe cei cărora le-a venit timpul și cu pietatea unor bieți muritori și bogați în veșnicie să-i vorbim lui Dumnezeu cu șoapte și mireasmă de rugăciune despre înaintașii, eroii, părinții, copiii, bunicii, colegii, prietenii, profesorii și nemuritorii noștri.
Odihna cea veșnică dă-le-o lor, Doamne, și lumina fără de sfârșit să le strălucească celor care le-a venit timpul!