Căutător al bogăției ordinii minții și a inimii
Plecat pe ușa veche a casei colind străzile lumii cu pași mărunți în căutarea împlinirii umane. Privesc! Aud! Zâmbesc la trecătorii diurni ce în grabă mișună spre locul dorit! Mă minunez de fiecare lucru ce-mi iese în cale: frunze lovite de vânt și purtate în ritm de dans pe portativul vieții, oameni zgribuliți de țepii frigului de toamnă târzie, de norii pufoși ce zboară ca niște zmeie înălțate de vântul ce se instalează grabnic în lumea lui noiembrie, ciori triste croncănind după mult râvnitele nuci și bobițe de mâncare, muncitori obosiți de truda aceluiași serviciu, școlari ce cu ghiozdane imense se grăbesc spre casă. Și iar privesc în lumea ce ne înconjoară căutând să-mi umplu ochii de ordine, de ordinea cea întru ființă, de ordinea frumosului ce-mi ostoiește inima după dorul veșniciei.
Caut ordinea! O caut în mine, o caut în ceilalți, o caut în lumea zdrențuită de nevoi și apăsări, de neajunsuri și temeri! De ceva timp am impresia că ordinea în lumea în care trăim nu mai este dorită, că este împiedicată să existe, practic se vrea alungarea ei definitivă și instalarea unei dezordini ucigătoare de suflete și trupuri.
În curgerea istoriei s-au încropit tot felul de dezordini în ordinea stabilită la început de Creator. Din Biblie aflăm că la sfârșitul creației ,,Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse și, iată, erau foarte bune” (Geneza 1,31), adică erau în ordine, totul avea rostul său și oamenii erau în ordine între ei și cu Dumnezeu. Ordinea minunată a creației a fost zdruncinată de cel care deține sâmburele dezordinii sădit în el prin nesupunere și neascultare, sâmbure plantat mișelește în inima pură a omului; tocmai de la începuturi însăși dezordinea are adepții săi necopți la inimă și înfăptuitorii ei temerari. Este de ajuns să-ți deschizi ochii, să privești în juru-ți, pentru a întrezări lucrarea celui fără ordine cel numit: ,,Ucigătorul de oameni încă de la început”. Dezordinea naște mizeria și mizeria naște harababura pe care o întâlnești, din păcate, mai peste tot: în clădirile mohorâte și mâzgălite de timp; pe drumurile și străzile nemarcate de semnele de circulație; pe munții despăduriți dureros de lemnul cel bătrân și tânăr ce plânge cu sughițuri după locul în care a crescut; în subsolurile insalubre unde își duc viața oamenii străzii; în parcurile prea pline de ambalajele și mucurile de țigară aruncate halandala, ca să nu mai spun că în spațiile publice domnește un talmeș-balmeș ce te lasă mereu cu un gust amar. Mizeria o găsești negreșit și în cuvintele urâte, în prea multele cuvinte urâte ce zgârie urechile neîntinate ale celor puri și mici, cuvinte aruncate fără noimă de grăbiții șoferi supărați poate că mașina din față nu se mișcă mai repede la semafor, de cei care stau la colțurile străzii așteptând să jefuiască pe vreo cineva, și de mulți alții… Da, sâmburele dezordinii îl întâlnești peste tot, și dai peste el atunci când te aștepți mai puțin, sau mai rău poate deja acest sâmbure cumplit te locuiește.
Deseori dezordinea ne apare că este învingătoare, că are, din ce în ce mai mult, un cuvânt greu de spus omului modern supratehnologizat. Surprinzător: dezordinea este prezentă până și în lista bonurilor de ordine care nici măcar nu se mai respectă la diferite instituții! În lumea actuală se pare că omul dezordonat este mai apreciat decât omul ce-și stabilește cu migală viața după bogata rânduială a ordinii; astăzi se supraalimentează ideea greșită că ordinea creează oameni fixiști, înguști la minte, învechiți și reductivi, în schimb dezordonatului i se spune că e în trend, că e în pas cu moda, că va avea succes în viață, că …
Și caut flămând printre ultimele rămășițe ale omeniei omenirii, mai caut totuși oameni ai ordinii și ai bunului simț ce-și desprind sâmburele dezordinii inoculat de anticultura modernă ce nu poate face decât haos. Haos mult și atât! Nu mă mulțumesc cu puțin, vreau să deslușesc clar ordinea pe chipurile oamenilor, să întâlnesc acea ordine a inimii care să mă facă fericit așa cum visam cu ochii deschiși în anii frumoși ai copilăriei; nu voi înceta vreodată să caut cu privirea acea ordine firească a minții odihnite în paginile unei cărți bune, ordinea sufletului curat, ordinea lucrurilor bine înfăptuite, ordinea colorată în creația minunată a lui Dumnezeu, ordinea fără de pată din ochii limpezi ai celor mici, ordinea pe chipul copt al bătrânului bogat în ani. Mi-e dor, mi-e tare dor de timpurile copilăriei în care exista o ordine și o bună cuviință în vorbă, în dorință și vis, în gând și privire, în glas și în tăcere, în minte și inimă, în om și în natură.
Mai cred încă, da, tot mai cred în om și în ordinea lui care se înfăptuiește prin orânduirea cu El, printre-o împreună lucrare a omului și a lui Dumnezeu deopotrivă. Ordinea poate fi salvată numai prin educația bunului simț… deoarece doar tu, numai tu, omule, poți dezrădăcina pentru totdeauna sâmburele dezordinii din tine pentru a semăna firava plantă a ordinii minții și a inimii și să o uzi cu lacrimile și eforturile tale pentru a o ajuta să crească transformându-se într-un arbore al omeniei și al bunei rânduieli de care cu toții avem atâta nevoie și după care tânjim cu atâta amar al dorinței!