Este atât de frig în lume, foarte frig! Privesc termometrul! Săracul de el a uitat de ceva timp ce este căldura! Aud vântul de afară ce se zbenguie nestingherit măturând tot ce întâlnește în cale. Alerg spre fereastra frumos împodobită de steluțele de gheață pe care le îndepărtez pentru a privi mișcările perfecte ale dansului fulgilor de zăpadă. Observ cerul lumii pictat de dorințele muritorilor, multe dorințe.
Încerc să nu mă gândesc la nimic; stau pur și simplu și privesc lăsându-mi memoria să mă poarte în trecut, în vremea feerică a amintirilor ce formau viața în care Viețuitorul m-a umplut pe mine, boțul de humă, cu firimiturile eternității dorindu-mi veșnicia. Gândurile nasc alte gânduri, și gândurile capătă glas. Cine poate să-mi dăruiască veșnicia? strigă tăcut gândul în mine. Privesc din nou pe fereastra ce mă deschide spre spectacolul lumii. Văd oameni grăbiți, copii ce se joacă în zăpadă, tineri ce se țin de mână, bătrâni ce calcă apăsat pe neaua pură și imaculată, iar în depărtare se aud clopoțeii ce zugrăvesc atmosfera cu dulcele lor glas. Și gândul revine cu același refren: cine mă poate umple de veșnicie?
Ies timid din casă atârnându-mi haina cea groasă pe spate și fac câțiva pași; privesc cerul și las ca fulgii să cadă peste chipul căutător de veșnicie. La vreo două străduțe se aud notele chemării unui clopot din turla vechii biserici. Pașii și-au continuat drumul. Am trecut prin fața lăcașului de cult și am auzit glas de colind în el; am intrat din curiozitate și am ascultat repetiția corului de copii ce se pregăteau pentru spectacolul de Crăciun. Ochii mi-au căzut pe ieslea cu figurine, beteală și luminițe din fața altarului. Bătrânul meu gând îmi tot dădea târcoale: hei, de unde ai în tine setea de veșnicie?
Am privit la cei doi părinți ce-și admirau copilul în tăcere, erau de o gingășie ce-ți umple ochii de frumos. Un copil cu totul special: Isus întrupat. Abia acum, pe nerăsuflate, am început să mă hrănesc cu firimiturile veșniciei. Am înțeles! Am înțeles că veșnicia a coborât pe caldărâmul istoriei, în pulberea pământului, purtîndu-ne cerul în spate pentru a coase cu fir de sânge haina ruptă a universului. Dumenzeu Tatăl rostește, spre lumea aflată în așteptare, Cuvântul sculptat în tăcerea timpului. Și Cuvântul mă zidește, intensifică în mine acea flacără ce stătea să se stingă din cauza frigului din lume și a cuvintelor, a prea multor cuvinte, ce m-au lovit pe drumul întortocheat al lumii de sub cer.
Vezi cerul ce se deschide dinaintea ta? Simți aerul proaspăt în care Divinul coboară veșnicia în istoria ta? Auzi Cuvântul? Dumnezeu de sărbători vizitează cerul existenței tale pentru a-ți hrăni viața cu firimiturile veșniciei! Acceptă-le!