S-au împlinit trei ani de la căsătoria lor și puteau afirma în fața tuturor că sunt fericiți: el era un bun și cunoscut solist al unei trupe de muzică, ea lucra la o importantă firmă de afaceri din capitală; fiica lor Cristina era ființa cea mai scumpă de pe pământ care însenina universul părinților ei. Totul avea un sens și un mers normal al vieții, până acum șase luni când soția a leșinat în bucătărie în timp ce gătea prânzul pentru familia ei. A urmat o serie întreaga de investigații la deferite cabinete și spitale; din păcate diagnosticul a fost unul dur şi a zguduit normalitatea vieţii unei case. Într-o zi, foarte devreme, sună alarmant telefonul gălăgios ce a stricat liniștea dimineții. La celălalt capăt era un medic de la Cluj ce trebuia să anunțe, după cum promisese familiei, rezultatele analizelor. Toți erau apăsați de suferințele vizibile ale mamei.
Timpul s-a oprit în loc și medicul i-a cerut soțului, care a răspuns la telefon, să se așeze; a urmat anunțul bombă: fără îndoială este cancer! Doctorul a întrebat: știți să conjugați verbul a trăi? Au amuțit cu toţii! Nimic nu mai era la locul lui: nici aerul, nici lucrurile; cerul a devenit plumburiu și apăsa peste cei doi soți care plângeau îmbrățișați. A urmat o perioadă foarte grea umplută cu multe analize, tratamente, internări, intervenții chirurgicale și chimioterapie. Nopți și zile, săptămâni întregi trăite în spital astfel încât salonul devenise a doua casă pentru soţi. Trupul femeii s-a schimbat mult: obosea din ce în ce mai mult, cearcănele s-au stabilit sub ochii albaștri împăienjeniți de boală, rezervoarele lacrimilor s-au golit imediat. Soțul a trebuit să abandoneze trupa de muzică și se ocupa cu foarte mare grijă de copil și de soție care trebuia îngrijită cu o atenție sporită. Banii erau foarte puțini, din ce în ce mai insuficienți, şi chiar s-au făcut împrumuturi la diferite bănci, iar cheltuielile făcute pentru spitalizare și medicamente continuau să fie enorme. Disperat soțul a început să ceară bani de la prieteni și cunoscuți; unii au sărit necondiționat în ajutorul familiei năpădite de suferință, însă o parte dintre ei au început să-l dojenească pe bărbat aruncându-i în față apelativul de cerșetor. Soțul nu s-a descurajat, ci a mers mai departe cu demnitate din ușă în ușă, din poartă în poartă, la cunoscuți și neștiuți, împins de iubirea pentru soția lui pentru care a jurat în ziua căsătoriei lor: ,,…în caz de boală ca și în timp de sănătate, să te iubesc și să te respect în toate zilele vieţii mele”! Nu mi-e rușine să recunosc ,,Da, pentru soția mea sunt un cerșetor; sunt un cerșetor pentru sănătatea femeii pe care o iubesc”!
După luni de tratamente femeia și-a revenit, tumoarea a fost îndepărtată și acum frecventează mai departe laboratoarele și saloanele spitalelor, dar știe că are lângă ea un soț care o iubește!