Una dintre realitățile spinoase întâlnite în toate mediile societății este cu siguranță incapacitatea de înțelegere a celui care calcă pe același pământ cu noi și care, atunci când suferă în diferite moduri, cu timiditate și cu glas rugător își povestește durerea care-i macină trupul și sufletul.
În această lume viețuitorii au propriile lor probleme, chinuri, suferințe și dureri pe care le exteriorizează căutând un dram de înțelegere și compasiune la cei din jur. Câte istorii dure ne-au fost dezvăluite și încredințate în taină de oameni cunoscuți mai mult sau mai puțin! Câte situații limită, aproape fără de ieșire, ne-au fost povestite cu de-amănuntul în speranța că ne vom pune propria mână pe suferința celuilalt devenind balsam și medicament în momentele de restriște ale vieții.
Fiecare om poartă cu sine o istorie întreagă: în spatele fiecărui rid de pe chip există momente dramatice; în spatele fiecărei lacrimi este o poveste nespusă; în spatele palmelor bătătorite de muncă există multă trudă; în propria inimă omul poartă adevărate poveri ce greu pot fi eliberate și care nu au curajul să vadă lumina rostirii. Cine ar vrea să audă toate cele adunate în locul tainic al sufletului? Cine are răbdarea de a asculta și de a înțelege ceea ce provoacă neputința de a adormi și de a pune capul pe pernă cerșind odihna? Cui să-i încredințezi piatra de pe suflet ce te apasă și-ți fură și ultima fărâmă de speranță? Cine te mai crede?
Sufletul jilăvit de lacrimile durerii cu greu găsește puterea de a se deschide și de a cere ajutor celuilalt! Câteodată, cu efort susținut, reușești să găsești – crezi tu – persoana căreia să-i încredințezi oful tău. Omul te ascultă în grabă gândindu-se la problemele lui, iar în mintea lui își fabrică răspunsuri condamnatorii nepercepând că ai într-adevăr nevoie de un gram de înțelegere.
Am vrea ca toți să ne înțeleagă atunci când suntem fripți de nevoi, am vrea că toată lumea să afle de suferința noastră, să ne compătimească și să ne întindă o mână de salvare, ne dorim ca cei de lângă noi să ne încurajeze cu vorba și prezența lor, tânjim după capacitatea celuilalt de a ne percepe suferința. Se prea poate ca după ce am trecut de anumite greutăți să uităm cum este să fii în nevoie și în încercare și atunci ne pierdem simțul înțelegerii celuilalt mai ales atunci când problemele aparțin altuia. Când noi devenim subiecții neliniștii greutăților accentul cade pe noi, mereu pe noi, în schimb sensibilitatea noastră scade atunci când altul devine rob al încercărilor. Să ne cercetăm și să observăm dacă mai există în noi sensibilitatea de a-l înțelege pe celălalt în greutățile sale sau doar ne mulțumim să fim intoleranți cu cel aflat în strâmtorare.