Într-un mic sat din Moldova trăia liniștită o comunitate de creștini care munceau cu sârg și îndeletnicire pentru trup și pentru suflet. Printre ei era un om deosebit ce vorbea mult, mult de tot, despre tot și despre toate, și vrute și nevrute. Când apărea o problemă în comunitate era primul ce lua cuvântul în bătătură: ba nu este lumină în sat, ba trebuie făcută curățenie, buruienile au crescut prin cimitire, copiii fac prea multă gălăgie în jocul lor, tinerii nu mai sunt cum erau odată, câinii nu mai latră la străini, copacii se înalță prea repede spre cer, colbul face să nu se mai zărească nimic în jur atunci când se ridică imediat supărat și deranjat de vreo căruță în mișcare…
Activitatea principală a omului nostru era să vorbească, să comenteze … să fie nemulțumit de orice și oricine; mai presus de toate aștepta ca totul să se rezolve de la sine de aceea nu mișca de nicăieri niciun pai cu mâinile sale; ceilalți trebuiau să facă totul, el doar vorbea. Adora să vorbească! Activitatea sa principală era vorba! Omul nu avea niciodată inițiativa faptică a lucrurilor și îi plăcea enorm să privească de departe găsind cusururile oamenilor din sat: Costel e prea înalt, Maria a luat prea mult în greutate, Liviu e cu nasul pe sus, Tarciziu mănâncă prea mult, Cristina nu muncește, lui Ion îi place vinul… în fine, toți aveau câte ceva. Era imposibil ca vreo cineva să scape de ochiul său ager și critic ce fixa șablonul pe oricine intra în spațiul orbitei sale oculare. La începutul primăverii, într-o sâmbătă dimineața a început să tot strige în gura mare la toți consătenii săi provocându-i la o întâlnire caritabilă pentru a o ajuta pe țața Ileana, imobilizată de trei ani la pat, fără soț și copii, făcându-i curățenie în curte și în casă. Consătenii au acceptat provocarea și în jumătate de ceas s-au întâlnit cu mic cu mare la casa bolnavei înarmați cu mături, roabe, greble și hârlețe. Erau cu toții, mai puțin el, ,,eroul” nostru; dumnealui nu-și putea bătători mâinile sale cu munca de jos, nu se vedea în stare să care gunoaiele aduse de vânt în timpul iernii; a ales să privească din podul casei sale la spectacolul din curtea Ileanei fiind atent la fiecare amănunt: Lazăr nu dă prea bine cu grebla, Irina a călcat pe zambilele abia înflorite, Cristi a lăsat gunoaie în urma sa, Dana nu a șters bine geamurile… Spre seară, când munca era pe sfârșite, omul a coborât din pod a început să le arunce în față consătenilor imperfecțiunile lor. Nimeni nu a scăpat! Atunci Marcel, bătrânul satului, i-a spus: ,,Vorbărețule, numai gura e de tine”! Și așa i-a rămas numele ,,Numai gura e de tine”!
Pe tine om de treabă cum te numesc ceilalți?