Ochii, considerați ferestrele sufletului, au capacitatea de a observa imensitatea realităților materiale existente în universul lumii create. Cu ochii poți umple distanțele, poți surprinde realitatea culorilor, te poți bucura de chipul oamenilor și de frumusețea munților, poți vedea întinderea mărilor și flacăra focului ce devorează flămândă lemnul crescut în ani… cu ochii poți vedea aproape totul. Sunt realități ce aparțin unei alte lumi decât cea materială, realități ce nu pot fi fotografiate cu simțul văzului. Să ne gândim de exemplu la iubire. Cine a văzut vreodată iubirea? Cu toții am cunoscut doar efectele iubirii. Cine a văzut vreodată frigul? Frigul este insesizabil pentru ochi deoarece frigul este absența căldurii, și atunci putem cunoaște efectele frigului…Sau cine a văzut vreodată credința? În schimb sunt atâtea exemple în care am văzut efectele credinței.
Prin ochi lăsăm să pătrundă în noi frumosul și urâtul, strălucitorul și întunecatul, cunoscutul și străinul, extraordinarul și hidosul… care se adăpostesc în scrinul inimii făcându-și culcuș în centrul persoanei umane. Cum se poate explica faptul că ochiul nu poate depista în totalitate modul de a fi al unei persoane, fie ea și cunoscută? Se poate trăi cu o persoană ani în șir și cu toate astea să-ți spui că… ,,nu l-am cunoscut” sau ,,nu știam ce hram poartă”. Și așa întâlnim soți dezamăgiți de cei cu care și-au împărțit viața, părinți abandonați de proprii copii crescuți cu atâta amar al sărăciei, profesori ce și-au dăruit viața în slujba educației generațiilor întregi de elevi și studenți pentru ca mai apoi să fie aruncați în uitare și nerecunoștință…
Inima are proprii ei ochi cu care reușește să pătrundă într-o altă lume, mult mai profundă decât cea a văzutului și care este la îndemâna oricui. Ochii noștri de diferite culori, albaștri, căprui, negri sau verzi, ne pot înșela, și pot fi înșelați de ceilalți oameni care ne lasă să vedem doar ceea ce vor ei inducându-ne anumite ,,nerealități”, făcute de propria lor mână … și în noi pătrunde eticheta publicitară ce miroase mai curând a falsitate, a neadevăr, a hoție și a nesinceritate. Ce să facem atunci când inima ne este ea însăși orbită de propriile capricii, de propriile erori și greșeli, sau când pur și simplu a fost învățată să dea din coate pentru a trăi într-o lume așa mâzgălită de iluzii deșarte?
În lumea celor nevăzători inima le este far și făclie în noapte; inima și în acest caz devine motor al descoperirii omenirii care există în ceilalți, a delicateții și sincerității care sălășluiesc tăcute în tezaurul nestemat al centrului creaturii umane.
Nimeni nu știe ce și cât vede inima omului pentru că așa cum spune Psalmistul ,,inima omului este un abis. Cine îl poate cunoaște?”, însă, cu toate acestea, ființa umană recunoaște multe lucruri care aparțin unui domeniu ce nu se poate nici cântări și nici măsura: domeniul miocardului.
În treacăt scriu că există și așa zisa ,,săptămână oarbă” pentru cei care urmează să se căsătorească; și oricine, orice le-ar zice niciunul dintre logodnicii de astăzi și soții de mâine nu vor da crezare la cele spuse de alții. Mă gândesc apoi la inima mamei mereu deschisă la comportamentele, reacțiile și cuvintele odorului ei; dacă un copil vine acasă necăjit, oricât se va strădui să ascundă acest lucru de mama sau tata, totul devine zadarnic deoarece nu va reuși întrucât ochii inimii părintești vede dincolo de realitatea vizibilă tuturor pentru că ea – inima – privește cu bătăi speciale, cu bătăile iubirii.
Uneori este bine ca atunci când rămânem singuri cu noi înșine să ne facem controlul inimii, să o întrebăm ce a mai văzut, să descoperim esențialul care a trecut în goană neobservat de ochii neatenți, obosiți și plini de miile de imagini cotidiene. Inima vede totul! Să o ascultăm!