Eu cred că Răscumpărătorul meu trăiește și în ziua cea din urmă din pământ voi învia
În inima fiecărui om sălășluiește grăitoarea dorință după ,,tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte”. Atotputernicul a sădit adânc în creatura sa preaiubită această plantă a dorinței după veșnicie, pentru a ști și a crede că după această viață terenă mai urmează ceva, mult mai puternic decât moartea: veșnicia.
Din experiența comună muritorilor putem desprinde file întregi scrijelite de durerea despărțirilor. Nu există casă în care să nu se aștearnă tăcute draperiile negre de doliu; fiecare ușă la un moment dat va scârțâi, ca un plâns dureros al ei, după cineva care pleacă pentru totdeauna din această viață; nu există frunză care să se dezlipească de ramura mamă fără un zbor de dans tăcut de rămas bun făcut omenirii; nu există cer peste care să nu se tragă perdeaua neagră a apusului soarelui; nu există piesă de teatru peste care să nu se tragă pentru ultima dată cortina sfârșitului; nu există om pe față pământului care să nu însămânțeze pământul cu trupul său gonind spre odihna cea veșnică după fuga obositoare prin viața preasătulă și plină de griji tulburătoare, probleme sfâșietoare și dureri scâncitoare.
Și totul se oprește aici? Doar zbucium, chin și vale de plângeri? O viață ce se termină iremediabil doar cu un sărut amar şi dureros de adio? Dacă ar fi așa nu merită să fii om ducându-ți povara anilor în lumea de sub soare, nu face să trăiești! Întreaga existență a omului ar fi atât de săracă, mărunțită de hainele mușcături ale necredinței ce rod mișelește din dorința după veșnicie.
De unde veșnicia? O știm, dar o recunoaștem atât de greu! Veșnicia nu o dă omul, nu poate să o dea el … nu are putință și gata! Veșnicia nu poate să o dea nici măcar semnele lăsate de oameni cu atâta trudă pe pământ! Veșnicia ne-o dăruiește El, Dumnezeu! În momentul creării noastre părinții au lucrat cu Domnul, s-au făcut colaboratorii săi, deoarece tata și mama ne-au dat trupul, carnea, în schimb sufletul nemuritor și spiritul, suflând asupra noastră cu suflare de viață, ni le-a dăruit El, sădind veșnicia în și pentru noi!
Eu nu mă mulțumesc cu o simplă groapă peste care vor ploua în grabă boabe și bolovani de pământ aruncați de groparii cimitirului. Deasupra mormântului meu va sălășlui o cruce înfiptă în pământ, o cruce a speranței în înviere, o cruce de pe care Cristos, ca un fruct matur, s-a coborât cu viața în el. De aceea nu pot lăsa ca buzele mele să fie inerte în această lume care se hrănește din cultura morții și a nimicului. Nu, nu pot să tac, de aceea cânt împreună cu dreptul Iob: ,, Eu cred că Răscumpărătorul meu trăiește și în ziua cea din urmă din pământ voi învia. Și cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu Mântuitorul meu!